Se sfârşise. Nu mai simţea nimic decât o
amărăciune nostalgică faţă de străinul pe care-l cunoscuse odată mai bine decât
pe ea însăşi. Singurul lucru care îi mai lega, cel care îi adusese în acea
clipă faţă-n faţă, era melancolia amintirilor aproape uitate. Se lăsă cuprinsă
de braţele lui, lipsită de putere . Acolo era vechiul ei refugiu, ascunzătoarea
ei, locul în care odată îşi păstrase inima . În vremurile acelea, când obişnuia
să-i mângâie umerii goi cu buzele sale şi să-i asculte trupul răsuflând în miez
de noapte, se simţise întreagă, antrenată parcă de o bucurie frenetică.
Nu va şti niciodată ce devenise ea în
lunile în care el lipsise. Zâmbetele frânte, tăcerea ca de plumb, pustiul şi
apăsarea vor rămâne doar ale ei, simple momente în care căzuse pradă
trecutului, prea vulnerabilă ca să meargă mai departe, prea puternică ca să
uite.
Un adio rostit cu jumătate de glas, căci o
parte din ea se agăţa de fiecare clipă pe care îi va fi cu neputinţă să o
retrăiască. Dar ştia că într-un târziu va trebui să-l lase în urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu